“Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”

La 31 martie 1933 se naşte Nichita Hristea Stănescu la Ploieşti, poet, scriitor şi eseist ales post-mortem membru al Academiei Române, cel care avea să spună despre el :

“Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte”. (Autoportret în Epica magna)
Despre Nichita se pot spune miliarde de cuvinte sau se poate asculta, prefer astăzi să-i las cuvintele să vorbească....

Poveste sentimentalã

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pãmânt,
numai ca sã privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape vãzut,
structura materiei, de la-nceput. (O viziune a sentimentelor)

Lunã în câmp

Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sã-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur sã sterg copacii
In ochii tai cu luna mã rasfrang
… si ai putea, uitand, sã ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng. ( Sensul iubirii)

Inapoierea cheii

Mi-e dor sa pot
sa nu-mi mai fie
dor de tine.

Tristetea, ea,
nu este gand
ea lucru este.

Mananc-o, daca ai cu cine!
Durerea vieţii
e un lucru, -
nu contemplarea lui.

Mi-e dor
să pot să nu-mi mai fie dor
de tine.
(din Epica magna 1978)

Citisem la un moment dat o carte pe marginea vietii lui Nichita. A fost un copil special… nu a vorbit ani de zile. Toti il credeau mut. Si dintr-o data a inceput sa vorbeasca. L-au intrebat: de ce nu a vorbit pina atunci. Si a zis, simplu, ceva de genul: pentru ca trebuia sa inteleg mai intâi cuvintele....
Eu cred ca e pacat ca nu incearca nimeni sa ne inteleaga....dar ar avea vreun sens?