miercuri, 31 martie 2010

Putem sa fim mai buni?


Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.
S-a asezat pe un scaun, si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.
Politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ceva, dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.
Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat: “Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?”
Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.
A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si, spre marea ei surprindere, a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.
A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul. El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.
Oare de cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva? Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur si mai ales in sufletul nostru!
Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat!Cui dai? Cui are nevoie. Cat dai? Totdeauna mai mult decat ai primit!

joi, 25 martie 2010

Teatrul VIETII

poveste Teatrul vietii

Baiatul era fericit! Tatal lui a cumparat doua bilete la teatru! In sfarsit avea sa vada si el o piesa de teatru adevarata!

Numele piesei era si el incitant : "Teatrul vietii"!

Oare cum va fi? Oare cum vor juca actorii? Oare ...

Au trecut zilele si iaca mai sunt 3 ore pana sa inceapa spectacolul.

Baiatul nu mai avea rabdare. La insistentele lui, au plecat mai devreme. Poate ca vor putea sa vada actorii in culise cum fac ultimele pregatiri...

Au ajuns. Mai sunt doua ore pana la inceperea piesei. Baiatul impreuna cu tatal sau au dat la o parte coltul unei cortine si in fata lor se dezvalui o alta lume ...

Trupa mica de artisti, sapte la numar, toti prieteni si cuprinsi de aceeasi dorinta: spectacolul trebuia sa iasa impecabil!

In rasete de voiosie si cuvinte de imbarbatare, cei sapte prieteni si-au tras rolurile la sorti. Doar asa faceau de fiecare data.

De ce? Ei, daca te intrebi cititorule, pai afla ca ei alegeau asa pentru ca doreau ca de fiecare data sa aibe sansa de a juca alt rol.

Oare nu ar fi fost plictisitor ca de fiecare data rolul regelui sa fie jucat de acelasi om? Sau cel al strajerului .. Sau cel al slujnicei ... Nu, ei s-au inteles ca asa e cel mai bine. Asa vor avea fiecare parte de o experienta noua, ceea ce ii va ajuta si in viata de actor.

Deci, si-au tras la sorti rolurile, fiecare a trecut repede sa imbrace hainele cuvenite rolului si, pana sa isi dea baiatul seama, se aude clopotelul care vestea spectatorii ca in cateva clipe va incepe SPECTACOLUL.

Grabiti, baiatul si tatal sau au intrat in sala sa isi gaseasca doua locuri libere si , ca din intamplare, au gasit doua locuri chiar in primul rand. Asa puteau vedea nederanjati spectacolul in intreaga lui grandoare.

Cortina se ridica, lumina incepe sa se stinga. Doar cele trei reflectoare mari au inceput sa isi danseze lumina pe scena vietii ... :

Regele, ridica un pocal cu vin ca sa cinsteasca pe mai marele visternic. Dar din neatentie, sau din cauza rasului care il ineca , a varsat vinul din pocal.

In acel moment, regele striga din toti rarunchii catre slujnica "vino pocitanie de sterge mizeria asta. Mai repede! ca de nu, pun sa te biciuie la talpa!".

Slujnica, cu spaima mare se grabi sa implineasca porunca preamaritului dar, din graba sau din spaima, se impiedica si varsa ce mai ramasese in pocal pe rege.

Vinul rosu picura din barba incalcita. Bobii mari si rosii colorau vestonul alb din blana de iepure al regelui.

Acesta, cuprins de turbare, incepu a lovi fara mila, cu nuiaua, biata slujnica.

Dar ceea ce la repetitii trebuia sa fie doar o usoara atingere pe spatele prietenei lui, s-a transformat in adevarata ploaie de lovituri napraznice pe spatele bietei slujnice.

"- Hei, ce faci? Adu-ti aminte ca doar jucam o piesa. Nu mai da asa de tare, PRIETENE", ii spuse slujnica regelui la ureche.

Acesta, parca inebunit de cele auzite, striga

"- Cine e prietenul tau nespalato? Asa vorbesti cu regele tau? Nemernico! ".

Si o ploaie de pumni si de picioare se abatu asupra slujnicei.

Degeaba a cautat din priviri ajutorul marelui visternic (de asemenea prietenul ei), acesta la randul sau o lovi pentru neobrazarea de a se crede prietena regelui si il indemna pe rege sa o invete minte :

"- Asa Maria Ta! invata minte aceasta sarantoaca cum trebuie sa se poarte in preajma Preamariei Voastre!" ....

Baiatul se uita nedumerit neintelegand ce se intampla.

"-Tata", spuse el tatalui sau, "acesti oameni nu sunt prieteni? Nu radeau ei impreuna inainte sa inceapa spectacolul? Nu spuneau ei ca nu conteaza cine e rege si cine slujnica ci doar ca spectacolul sa fie desavarsit si ei fiecare sa invete ceva nou? de ce regele si vistiernicul au uitat asta?"

"-Ei baiatul tatii. Ce vezi tu aici este aidoma vietii. Nu degeaba spectacolul se numeste TEATRUL VIETII. Toti oamenii vin pe scena vietii sa isi joace rolul si sunt prieteni atunci cand vin, la fel cum erau prieteni si acesti actori. Doar ca multi uita acest lucru.

Le place atat de mult rolul pe care il au, puterea si bogatiile, incat uita ca e doar o piesa de teatru. Ba chiar isi doresc sa uite si se mint singuri ca rolul pe care il au sunt cu adevarat ei! Si atat de bine isi intra in rol incat se transforma si devin una cu el. "

miercuri, 24 martie 2010

Ce bine că eşti ...

Ce bine că eşti
Nichita Stanescu

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Cine moare...

Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei,


urmand in fiecare zi aceleasitraiectorii;


cine nu-si schimba existenta;


cine nu risca sa construiasca ceva nou;


cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.


Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.


Moare cate putin cine evita pasiunea,


cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii,


acele emotii care invata ochii sa staluceasca,


oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.


Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;


cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;


cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".


Moare cate putin cine nu calatoreste;


cine nu citeste;


cine nu asculta muzica;


cine nu cauta harul din el insusi.


Moare cate putin cine-si distruge dragostea;


cine nu se lasa ajutat.


Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila


si detestand ploaia care nu mai inceteaza.


Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;


cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras


si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.




Evitam moartea cate putin,


amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare


decat simplul fapt de a respira.




Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.


Totul depinde de cum o traim...


Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare


Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.


Daca va fi sa plangi, plange de bucurie.


Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.


Daca va fi sa furi, fura o sarutare.


Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.


Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.


Daca va fi sa doresti sa fii fericit,


doreste-ti in fiecare zi...

Povestea clopoteilor de vant

Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru.Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi:
- Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau?

- De la clopoteii de vant, raspunse maestrul.

- Cum asa?

- De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire…

Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara… Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara!Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta:

- De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii?

De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine?- Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii?

- La poarta casei mele, maestre!

- Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…